4 sept. 2012

scrisoare de bun ramas‏

E ultima data cand iti mai scriu. Pentru ca vreau sa iesi din viata mea definitiv. Intotdeauna ai plecat cand mi-a fost mai greu. Desi ai stiut mereu cat de greu imi e sa imi deschid inima in fata cuiva, imediat ce am facut-o, te-ai intors pe calcaie si ti-ai vazut de drum. Si asta n-am sa pot sa-ti iert niciodata. Ai fost singurul om caruia i-am spus cat de greu mi-a fost anii astia si cat de singura sunt. Pentru ca nu spun nimanui, pentru ca imi duc tristetile si singuratatea ascunse intr-un rucsac, in spate. Si de fiecare data, ai fugit si m-ai lasat mai singura decat eram. Si am gresit, iertandu-te. Acum nu te mai iert, poti sa ramai acolo. Nu vreau sa vii inapoi. Nu asteptam nimic de la tine, nu ti-am cerut vreodata sa ma ajuti sau sa ma sprijini. As fi vrut doar sa fii prezent, sa nu ma mai simt singura. Ca  bataliile le port tot eu. Dar orgoliul tau a fost mereu mai important. Ai vrut sa ma domini, sa depind de tine si sa te rog sa vii inapoi. Dar sunt prea obisnuita cu raul ca sa mai plec capul. Am invatat sa ma descurc. Si n-ai inteles niciodata cat de mult te-am iubit, ca as fi scurs si ultima picatura de sange din mine ca sa fii fericit. Cata inocenta, cata naivitate si cata dragoste am pus in noi. Cat de sus iti ridicasem piedestalul.
De fiecare data cand ai simtit ca sunt vulnerabila, ai plecat. Ai vrut mereu sa ai ultimul cuvant, sa se faca doar voia ta. Si am tinut-o asa cativa ani. Intram in sevraj o data la doua sau trei luni. Era o panica greu de descris. Se intampla in momentul in care ma opream din alergat ca sa-mi trag respiratia si uitand ordinea numerelor imi lasam constiinta sa reinvie. Atunci intelegeam ca am fugit prea departe si ca ma indepartez cu fiecare clipa care trece. Si reveneam la tine.
Mi-ai zis ca ma iubesti prea tarziu. Eu am infruntat adevarul de ceva timp. Paralizata, inghetata, condamnata la rutina imi consum viata fara pic de speranta, tragand dupa mine o cruce a carei greutate se mareste in fiecare zi. Eu nu-mi pot opri sirul gandurilor, nu-mi pot elibera mintea, nu ma pot opri din alergat pentru ca atunci tot ce mi-ar mai ramane de facut este sa-mi constientizez durerea si mai ales neputinta. Nu am nimic de pierdut si tocmai de aceea imi las viata sa curga si ma las dusa de val.
Vreau sa nu te mai intorci, sa ma eliberez de tine si sa gasesc linistea. Vreau ce tu nu imi poti oferi. Nu ne vom intalni nici la linia de sosire, pentru ca eu nici macar nu am una.

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu