Mi-e dor uneori. De casă. De copilul ăla.

   Acum viaţa e mai plină. Întotdeauna împingem lucrurile vechi deoparte şi facem loc pentru cele noi, dar eu ştiu cel mai bine cât de mult îmi plac lucrurile vechi.

Mi-e dor, de ce să mint, mi-e dor câteodată de oraşul meu, de ţara mea, de tot soiul de lucruri importante, neimportante.

Nu ştiu exact câţi prieteni mi-au rămas, nu am nici cea mai vagă idee câţi anume mi-am făcut, asta pentru că ştii şi tu cât de relativ e termenul ăsta, de prieten.

Cert e că viaţa te surprinde în asemenea hal, că te lasă schizofrenic în faze. Ba azi, ba mâine, ba anul viitor, cine ştie când se schimbă totul. Şi cum se schimbă.

Cine spunea că Lupul îşi schimbă părul, era cam într-o ureche. Oamenii se schimbă, lupii mor, orasele se duc. Toate se reeditează. 

 Câteodată mă uit la mine şi mă compar cu altele, cu alţii. Şi tu faci la fel. Mereu. Casa ta, maşina ta, prietena ta mai slabă sau mai grasă decât a lui X. Viciile tale care pot să te omoare mai devreme decât viciile celuilalt. Poate peste un an, peste doi, vom fi altcineva. Poate peste timpul acela, trecut peste scările de bloc, schimbările vor fi comparate nu cu ale altora, ci cu punctele anterioare din viaţa ta. 

Acum mult timp, pe vremea asta, renunţam la tine. Îmi spunai cât de importantă e viaţa ta fără mine. Îmi spuneai cât de mult înseamnă cariera. 

 Cum poate, voi înţelege şi eu într-o bună zi. Îmi povesteai încântat cum vei lua avionul doar cu bilet dus. 

Aşa am renunţat eu la tine, la povestea mea albastră. Tu ai fugit, cu iubita ta cu tot, pe care probabil o iubeai foarte mult, doar d-asta ai înşelat-o cu mine. Doar d-asta o minţeai că înveţi atâtea luni de zile. D-asta nu o sunai niciodată. Pentru că o iubeai făceai atât de multe lucruri.

 Prietenele mele de atunci mi-au spus că greşesc. Tu, cea mai mare greşeală pe care o făcusem până atunci, Fără să ştie urmările, Fără să ştie prietenele astea că atunci când iubeşti nu greşeşti. Pentru că eu te iubeam. Eram o proastă, doar îndrăgostiţii pot face asemenea tâmpenii. Ai plecat şi ai lăsat în urmă ceva ce credeai că va fi o epavă.

  Coşmarurile mele au început la o lună de la plecarea ta, dar nu aveau nicio legătură cu tine. Aveau legătură cu un om coşmar, despre care îţi spun doar în filme. Despre care te avertizează doar în anunţurile de la metrou. Ce contează, oricum copii nesupravegheaţi nu rămân copii mult timp, nu?

Cu încrederea mea sfâşiată nu ştiam cum să merg doi paşi fără să-mi fie teamă. Nu ştiam cum să spun două cuvinte fără să fiu speriată. Oriunde mergeam mă urmărea impresia unui  fel vânător.  Habar n-aveam cum să merg mai departe singură. Dar singurătatea nu vine decât pentru oamenii care cer asta, într-un mod sau altul. Inainte să spui ceva, îţi amintesc : doar când suntem pregătiţi, începem să nu mai fim singuri.Şi facem primul, al doilea, al cinzecilea pas. Abia când suntem pregătiţi nu mai înnumărăm paşii pe care-i facem spre celălalt.

Eu eram pregătită să fiu deschisă prima dată cu cineva. Să nu-mi mai pese atât de mult încât să pun măşti. Abia mă mutasem singură, în noul meu oraş. Stăteam într-un apartament unde dădeam mulţi bani, iar proprietara îmi fura lucrurile.

Hotărâtă să nu mă las călcată de oameni de nimic, m-am mutat. Iar. Îmi luasem pisica, pe care o iubesc şi despre care ştii. După patru luni am realizat că nimeni nu îţi dă casa, nici măcar cu chirie. Şi că unii oameni sunt atât de josnici încât pot inventa facturi false. Pentru care, dacă descoperi invenţiile de nimic, te pot lua la bătaie cu mare uşurinţă. Inutil să spun cum El mi-a fost alături. Unde El nu e Dumnezeu, dar înseamnă tot atât pentru mine. Unde alţii dau înapoi, acolo el face din cuvinte fapte. 

Nu pot, chiar nu pot să-l compar cu tine. Am aflat că ţi-ai părăsit prietena, sper din tot sufletul să nu fie aşa. De dragul ei sper. Sau, poate, îi e mai bine fără tine. Mie mi-a fost. Mai târziu, dar mi-a fost. 

Am mai aflat, de la un prieten, că te-ai întors în ţară.

Sau că nici măcar n-ai mai plecat. Măcar atât. Să fii sincer cu tine. Deşi n-am pretenţia asta de la tine.

C. nu-mi mai e prieten. În realitate, nu mi-a fost niciodată prieten. 

Mi-am luat şi a doua pisică, un motan, defapt. E alb. Are ochi albaştrii. Aude perfect.

În realitate, nu e al meu, e al nostru.

Stăm în apartamentul nostru acum. Pe care l-am mobilat aşa cum am vrut. Unde suntem fericiţi. Pentru că e acasă.

În sfârşit stiu cum e să fii fericită. Nu mulţumită. Nici bucuroasă. Fericită.

Am aflat în sfârşit că iubirea e adevărată când amândoi simt. Când niciunul nu vrea să plece. Când sunt unul şi acelaşi indiferent de diferenţe. Când certurile nu sunt pentru a afla

dacă veţi mai fi sau un cuplu, 

ci pentru a rezolva împreună.

Nu pot să-l compar cu tine, nici cu vreun alt om din lumea asta. 

Mi-e dor uneori. De casă. De copilul ăla.

Nu mi-e dor de tine. Oricât de mult mi-ar plăcea lucrurile vechi.

Viaţa te surpinde. Te face să triezi:

 Unele sunt vechituri, altele merită să stea toată viaţa cu tine.