E absurd să trăiesc fără tine

N-am ştiut niciodată să scriu declaraţii de dragoste, deşi întotdeauna am fost cât de cât bună la spus cuvinte.

Genul ăla de fraze, lungi şi elaborate, scrise anume pentru a fi citite de celălalt. N-am putut nicicum să-ţi scriu, nici măcar impotetic, pentru că, undeva în mintea mea, ţie nu ar fi trebuit niciodată să-ţi explic ceea ce simt.

Viaţa mea dinainte de tine poate fi cu greu numită viaţă. M-am născut prea mică, era să mor, de mii de ori,tragic chiar. Am crescut diferit, în lumea aia liniştită dar furtunoasă, în care mi-am dorit dintotdeauna o pisică , pentru că nu aveam părinţi pe care să-i iubesc, pentru că nu aveam la cine să mă întorc de la scoală, pentru că nu era niciun suflet cu care să adorm. Am crescut departe de tine, într-un oraş mic, nu foarte mic, dar îndeajuns încât să ţi se pară ca te ucide fiecare stradă, că ai trecut prin fiecare colţ, că ai cunoscut pe toată lumea şi îndeajuns să te întrebi ce mama dracului cauţi acolo.

Cumva, toate m-au ţinut departe de tine. Oamenii, locurile, am fost acolo unde ai fost şi tu, dar la două ore distanţă, am râs în locurile în care urma să râd cu tine, dar nicio clipă nu te-am văzut. Nu am ştiut că exişti.

Şi mai sunt momentele alea penibile, ştii, când te uiţi la alţii şi te întrebi ce au ei şi tu nu ai. Te răscoleşti, te răsuceşti, te redefineşti ca să ajungi la concluzia că şi dacă ai schimba ceva, şi celălalt te-ar iubi, nu ai fi tu în stare să iubeşti. Momente în care tot ce-ţi rămâne de făcut e să zâmbeşti, să ridici puţin sprânceana, să faci glume obcene şi proaste şi să nu arăţi că eşti om şi că suferi. Aşa am crescut.

Bineînţeles, am crezut că iubesc. De zeci de ori, mii de ori, de prea multe ori. Unui om căruia nu i-a fost dat să fie iubit nici măcar de o familie îi e greu să recunoască sentimente adevărate, cel puţin la început. Am înghiţit în sec, pentru că citisem poveşti de dragoste, romane şi reviste când eram copil şi credeam că dragostea înseamnă să ierţi şi să te laşi călcat în picioare. N-am ştiut nicio clipă că dragostea înseamnă să nu trebuiască să fii călcat vreodată de nimic. Am rezistat în faţa primelor despărţiri şi mintea mea de copil îmi spunea "asta e iubirea adevărată." Am rezistat în faţa distanţelor, le-am dărâmat şi mi-am călcat pe orgoliu spunându-mi " hei, asta e iubirea adevărată". Am văzut cele mai prosteşti lucruri, cele mai incestuoase şi am tăcut crezând că aşa se manifestă o iubire. De fiecare dată când terminam plângeam, îmi plângeam de milă, mă uitam la mine şi-mi spuneam "Uite ce ai ajuns. O epavă.". Unde epavele sunt totuşi monumente maiestoase şi eu eram doar o barcă amărâtă destinată să ducă peşte puturos, infectat, putrezit. De fiecare dată mă ridicam, mă pregăteam pentru tine. Şi tu nu veneai niciodată. Îşi anunţai venirea şi mă lăsai să aştept.

A fost şi o perioadă în care am crezut că treaba asta cu iubirile e un c***t pe care-l mănâncă telenovelistele ca să nu se plictisească. Ca să nu creadă că sunt f***te aşa, gratis şi brutal. Şi atunci am fost cea mai mare curvă. Mi-am lăsat corpul departe de mine, am fost în alte lumi, fumam şi nu dormeam. Cum poţi numi asta viaţă, spune-mi, cum poţi spune că trăiam până să exişti aici?

Apoi a urmat tăcerea. În care m-am împăcat cu ideea că dacă vei veni vreodată voi fi doar a ta, dar că în rest nu are rost să visez.

Mi-am luat o pisică. Una de pe stradă, pentru că era singură şi îi murise toată familia. Pentru că dacă aveam de gând să iubesc pe cineva , trebuia să nu mai fi fost iubit vreodată. Şi m-am mutat, pentru că oricum nu avea cine să mă aştepte, pentru că patru pereţi nu definsesc cuvântul "acasă". M-am mutat acolo, unde stai tu, în acelaşi oraş. Puteam să-l aleg pe oricare altul, dar pentru mine nu conta. Oricum îmi făceam planuri să plec din ţară. Nu mă oprea nimeni, deşi în sinea mea mă rugam să o fi făcut.

Când te-am văzut prima dată a fost demenţial: nu am făcut niciun gest. Nici tu, nici eu. Pentru că tu erai proaspăt ieşit dintr-o relaţie de c***t iar eu eram proaspăt ieşită din relaţia altcuiva, unde eu eram amanta şi vina era dată pe mine. Nu aveam chef de tine, nu aveai chef de mine, vorbeam dar nu comunicam, eram cunoscuţi şi n-aş fi putut da mai mult de doi bani pe tine. Mă enervai, mă scoteai din minţi. A fost ziua aia în care am dat nas în nas cu vechile idei" cum ar fi dacă". Şi mă certam.

De aici e o pauză. Un gol pe care nu-l pot explica nimănui. A fost brusc,ca un atac. Nu-ţi ceream nimic, nu voiai nimic. Din prima zi în care ne-am ţinut de mână am simţit ceva diferit. Nu că se potriveau, nu că se simţea bine. Ci că nu era nicio diferenţă. Că au fost dintotdeauna acolo. Nu am simţit nimic atunci când ne-am sărutat. Nici fluturaşi, nici jenă, nimic negativ, nimic pozitiv. Era firesc,era ca o regăsire. Ca o fericire pe care nu-mi aminteam să o fi simţit-o vreodată. Nu m-a durut nimic mai tare decât noaptea în care ar fi trebuit să fi acolo, dar lipseai. N-ai tu idee cât pot să doară nişte amărâţi de pereţi. Cum pot să râdă de tine nişte tablouri, cum simţi că ţi-e frig, teamă şi că orele trec greu.

Şi aşa, omul care nu a fost niciodată iubit a aflat că dragostea înseamnă să încasezi foamete, frig şi să ţi se pară cumplite şapte minute fără celălalt. Aşa omul ăsta, care nu ştia să iubească, a aflat că nu trebuie să-ţi întinzi sufletul pe o tavă şi să aştepţi să ţi se răspundă. Că aveţi , cât timp sunteţi împreună, acelaşi suflet.

Nu ştiu să trăiesc. Nu ştiu să respir, să mănânc, sunt un cântec din ăla de surdină până vii. Iubirea înseamnă să nu-ţi pese de ochii celorlalţi pentru că ştii sigur că

nimeni nu trăieşte în locul tău. Că nimeni nu simte pentru tine. Nimeni nu poate vedea, oricât spun ei că ştiu cum e, nu ştiu. Iubirea înseamnă să nu îţi pese de reguli şă să spui cele două cuvinte în primele patru zile. Iubirea înseamnă să nu te oprească nimic.

E absurd să trăiesc fără tine. E ca un cancer în metastază, o coptură infectă să mă trezesc fără tine. Credeam că a iubi înseamnă să fii nebun, copilăros. Iubirea înseamnă să iei decizii care îţi schimbă viaţa. Iubirea înseamnă să nu înşeli. Să nu fi nevoit vreodată te înşeli. Să nu minţi, să nu ascunzi. Să nu simţi nevoia să faci toate astea. Iubirea nu înseamnă perfecţiune. Înseamnă toate defectele, adunate la un loc, înseamnă să fii în stare să-l strângi în braţe ca pe un copil şi să-l asiguri că va fi bine. Iubirea înseamnă să vrei să fii iubit. Pentru că de fiecare dată când ejaculezi în mine nu simt teamă, repulsie, simt că e firesc. Iubirea, peste toate astea, înseamnă să nu ştiu să îţi scriu declaraţii. Să scriu ce mi-aş fi dorit să-ţi spun toată viaţa.