10 ian. 2012

Vocea ta-mi fuge pe timpan ca o fantasma vie

Îţi văd gândurile transformate-n pixeli şi râd când îmi dau seama că şi cât semănăm. Şi, totuşi, eşti într-un loc pe care nu-l cunosc, dar îmi imaginez că lumea ţi-e loc de poveste, cu umbre desenate-n aer, muzici alese şi galanterii de domnişoare iscusite în ale vorbitului. Aşa cum eu nu sunt. Pentru că vocii tale nu-i pot răspunde decât în cuvinte puţine, monosilabice. Cuvinte nepotrivite. Cuvinte rostite-n grabă, printre buze fremătânde. Şi le zâmbeşti. Cum mi-ai zâmbit şi mie în seara aia zgomotoasă când te grăbeai. Şi le spui ceva ce eu nu voi auzi niciodată, deşi glasul tău mă bântuie şi mi-aş dori ca wall-ul tău să-mi vorbească.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu