Te-am cunoscut la BCU, aveam amândoi locuri în sala 5 de la etajul 2. Prima oara când te-am zărit era într-o sâmbătă ploioasă, avusesem examen dimineața, și ațipisem la prânz pe birou. Mă trezise blitzul de la aparatul tău cocoțat pe stativ, aveai locul în spatele meu și făceai poze la paginile unei cărți. Te văzui doar cu coada ochiului, mă uitam la stativ să-mi dau seama cum îmi montez propriul aparat pe stativul meu, fiindcă nu știu să-l folosesc. 

În altă zi, te așezaseși în fața biroului meu, și atunci am avut ocazia să-ți observ părul brun și creț, nasul acvilin, barba dezordonată, degetele lungi și fine ca să-i justific lui Cupidon de ce mi-ai căzut cu tronc. La plecare, ți-am ținut ușa până să ajungi la ea, mi-ai șoptit un "mulțumesc" dulce ca o bezea, iar eu mi-am întors capul iute, să nu-mi furi și zâmbetul de pe buze. Au mai urmat priviri vigilente, mutuale și prelungi aruncate unul altuia, sau priviri fugare pentru a ne studia la rece, pentru ca ele să se preschimbe în zâmbete prietenoase la următoarele revederi. În cele din urmă, mi-am făcut curaj și te-am abordat pe hol în speranța că ne vom mai întâlni, iar câteva săptămâni mai târziu mi-ai relatat că n-ai mai trecut fiindcă nu te mai ajutau cercetările de la bibliotecă. Mă oferisem să te ajut eu cu partea scrisă dacă nu mai aveai timp, și mi-ai spus că îți pot da id-ul meu sau să lăsăm soarta să decidă următoarea noastră întrevedere. Alesesem prima variantă, însă nu schițai nici un gest de a scoate carnețelul din bocceluță și ți-am zis încurcată "păi, n-aș vrea să te mai rețin" și ți-ai luat picioarele la spinare. Am alergat după tine ca fraiera și ți-am dictat id-ul meu, pronunțându-mi numele rârâit, și mi-ai spus depărtându-te "o să fim amici tare drăguți". Nu mi-ai spus cum te cheamă. Atunci a avut loc ultima întrevedere. 

Vreau să-ți spun că m-ai făcut să mă simt tare drăguță fiindcă niciodată nu am fost machiată și aranjată la patru ace atunci când te întâlneam la BCU. Cum mă simt acum sau ce cred nu contează.