Faceam calcule si ne uitam in gol

In Mega de la Mosilor m-am intalnit cu un baiat. Amandoi cumparam, nu, ne tenta sa cumparam sparanghel si am impresia ca amandoi faceam calcule si ne uitam in gol, dar de fapt ne uitam foarte seriosi unul spre celalalt. El s-a trezit primul si a inceput sa-mi zambeasca si abia dupa cateva minute m-am dezmeticit si eu. N-a durat mult. El a luat pachetelul, eu nu l-am luat, m-am mai fatait un pic si cand am avut curaj sa ma uit prin jur el se facuse nevazut. Nu stiu de ce am scris asta, ce sper... :)

fitto cafe

ne uitam amandoi pe geam in fitto cafe. eu cautam o prietena, tu zambesti frumos. ne mai intalnim?

ralu

Multumesc

ca m-ai salvat de bucata aia imensa de gheata care a cazut de pe cladire! Cand ai tipat sa stau m-am intors sa-ti zic ca esti o femeie isterica si e cam devreme pentru urlete, n-am apucat sa deschid gura, dar probabil ca pe fata mea se citea enervarea... Imi pare rau! Nu prea stiu cum sa reactionez, si recunosc ca nu m-am simtit prea barbat. Atat de rau mi-a parut ca ai plecat repede si inteleg ca m-am purtat ca un mitocan.

Vernisaj "Picturesque"

Te-am vazut la un vernisaj nicu ilfoveanu, acum vreo luna, pe strada plantelor. Toata lumea se inghesuia inauntru, dar tu stateai afara cu prietenii tai si fumai. Am intrebat apoi de tine si nimeni n-a stiut ce sa-mi spuna...nici in poze pe fb nu apari! Sperand ca nu m-am indragostit de o fantoma, recurg la aceasta metoda disperata :) Aveai o geaca de piele scurta, ochelari si parul ravasit!

CRISTINA

Nu mai ştiu exact când am văzut-o prima oară, dar a fost într-a IX-a, cel mai probabil într-o pauză. Clasa ei era în cealaltă aripă a liceului, aşa că ieşeam în curte pe uşi diferite şi ne opream la mijloc, în dreptul pervazului tocit al geamurilor de la sala de sport. Mă rog, ea şi prietena ei se opreau – eu mă fâţâiam prin preajma lor, încercând să vorbesc suficient de tare şi să mă agit suficient de expresiv încât să mă bage în seamă.

Era anul şcolar 1995/1996 şi în curtea liceului Papiu din Târgu-Mureş nu erau prea multe fete care depuneau eforturi să fie văzute. Cristina nici atât, dar tocmai această neglijenţă o făcea de neuitat: era înaltă, cu un cap mai înaltă decât prietena ei, purta blugi şi era mai mereu în pulovere. Era brunetă şi purta părul prins în coadă, dezvelindu-şi gâtul pentru nimeni şi pentru mine. Zâmbea irezistibil şi avea nişte gropiţe în care te puteai pierde şi nişte ochi – verzi speram eu, deşi erau probabil căprui – uşor alungiţi, aproape asiatici.

Bineînţeles că nu am stat niciodată de vorbă. Cristina era a XII-a, iar eu eram un sfrijit de-a IX-a care încă nu se pupase cu o fată. Eram însă hotărât să-mi încep viaţa de bărbat. Gata cu îndrăgostelile de Mirele de vârsta mea. Era timpul pentru Cristine mature, femei care ar fi înţeles pasiunea mea pentru litania fricii din Dune şi s-ar fi lăudat că prietenul lor are un album de abţibilduri – aproape complet – cu fotbaliştii de la World Cup ’94.

Ieşeam în fiecare pauză să o văd. Uneori intram pe cealaltă poartă, doar-doar voi trece pe lângă ea şi-mi va arunca o privire. Când Dragoş, un prieten şi coleg, s-a întâlnit în tren cu prietena Cristinei, am simţit că nimic nu va putea opri inevitabilul.

Desigur că multă vreme n-am ştiut cum o cheamă. I-am aflat numele trăgând cu urechea prin curte la toţi cei care îi vorbeau. Suna atât de frumos şi atât de complicat. Ce Diana, ce Laura, ce Maria. Cristina. Suna lung. Cris-ti-na. Suna anevoios. Dar suna exact, perfect complementar cu Cristi. Mă apucasem să-mi mâzgălesc numele ei pe mână cu pixul şi apoi să-l învelesc în inimioare, de parcă mă temeam de o amnezie care m-ar putea despărţi pe veci de ea.

Uneori îmi rămânea pe mână peste noapte – aşa s-a întâmplat şi dimineaţa în care l-a văzut tata. Mă scotea din pat pe la şase, uneori amintindu-mi de Creangă şi de al său cuc arminesc, şi cred că s-a amuzat copios când mi-a văzut pe antebraţ scris numele unei fete despre care nu ştiam să-i spun nimic.

Am aflat mai multe după ce a aflat şi-un alt coleg de clasă de pasiunea mea. Mi-a spus că o ştie pe Cristina – erau vecini de bloc. Trebuia să fie destinul. Tot de la el i-am aflat numele de familie, deşi omul nu era pe deplin sigur de informaţie. Apoi, după vacanţa de iarnă, colegul a încetat să mai vină pe la şcoală, până a dispărut de tot. Lipsa unor informaţii clare îngreuna mult procesul de a ajunge la ea.

Desigur că nu-mi trecuse niciodată prin minte să mă duc s-o salut şi să-i vorbesc – ar fi fost prea complicat.

Clasa IX-a s-a terminat prea repede şi mi-am dat seama că Cristina urma să dispară – mergea la facultate, cine ştie unde, iar eu rămâneam fără obiectul afecţiunii. Am hotărât să fac o ultimă încercare. Ultimă i-am spus eu, deşi, realist vorbind, era prima.

Era deja vacanţă, iar eu i-am scris o scrisoare. Ştiam blocul în care stătea colegul meu – deci şi ea – şi eram hotărât s-o livrez personal. Nu mai ştiu ce-am scris, dar bănuiesc că am avut mare grijă să îi ofer soluţii să ne începem relaţia: am invitat-o la discotecă şi i-am spus că îmi poate răspunde tot într-o scrisoare. Trebuia doar s-o lase pe prag.

Pe prag, pentru că acolo aveam s-o las şi eu pe a mea, panicat că cineva ar putea-o şuti din cutia poştală. Am plecat de acasă într-o dimineaţă, pe la cinci, ca un hoţ, cu inima tropăind. Am găsit blocul, am găsit numărul apartamentului citind lista locatarilor, am urcat tiptil până în faţa uşii, am lăsat scrisoarea pe prag şi am luat-o la goană spre casă.

Plănuiam să mă întorc a doua zi şi, visam eu, să ridic de pe prag scrisoarea ei. Dacă nu era o scrisoare, mai era posibilitatea să ne vedem la discotecă – deşi n-o văzusem niciunde în oraş în afară de curtea şcolii.

A doua zi dimineaţă, tot pe la cinci, am făcut iar drumul până la blocul ei, cu inima tropăind şi picioarele tiptilând scările până în faţa uşii, unde n-am găsit nimic.

Nicio scrisoare. Niciun răspuns.

Îi mai scrisesem o scrisoare – doar aşa, în eventualitatea că nu va răspunde. Îmi place să cred despre mine că i-am lăsat numărul de fix, poate şi adresa, dar e posibil să n-o fi făcut. Am pus-o pe prag şi am plecat. N-am mai gonit.

Erau probabil o serie de explicaţii: că nu fusese acasă (dar atunci de ce nu mai era scrisoarea de ieri?), că au găsit părinţii scrisoarea şi au aruncat-o, că a luat-o vreun vecin, că vrea de fapt să mă surprindă şi va veni direct la discotecă. Desigur, se putea să n-o fi interesat declaraţia mea, dar cine putea să reziste unui gest atât de romantic?

N-a venit la discotecă – nici în acea seară şi nici în altele. Nici nu m-a sunat. Nici nu mi-a scris.

Câteva săptămâni mai târziu, într-un tren în drum spre tabăra de la Năvodari, am văzut o fată înaltă, în blugi, brunetă, cu părul prins în coadă şi două gropiţe în care puteai să te pierzi. N-o chema Cristina, dar nu mai conta. N-aveam de gând s-o las şi pe ea să plece aşa că am intrat în vorbă. A funcţionat.

articol publicat de Decat o Revista

Premiul "Ti-am dat un inel!"*

Pentru curajosul care vrea sa gaseasca cea mai periculoasa femeie din Bucuresti , avem pregatit un inel "mare cat inima ta, mare cat inima ta"! Daca tot te dai zmeu, sari si cu inelul cand o vezi!

Articolul premiat : "Pistol"

* inel din metal nepretios, cu inimioare

Premiul "In cate feluri poti spune TE IUBESC"

Pentru ca ne plac lucrurile simple, dam in schimbul articolului "Vorbim limbi straine", 2 tricouri care n-au nevoie de traducere!

Tricouri 09:37 pentru el si pentru ea, cu inima anatomica brodata manual

Premiul pentru povestea care merita sa iasa din on-line*

Povestea pentru care am iesit azi pe strazi sa lipim afise: " Vocea ta-mi fuge pe timpan ca o fantasma vie !"

* Urmeaza poze de pe teren

Premiul pentru curajul de a purta inima la vedere :)*

Premiul pentru curajul de a purta inima mereu la vedere se acorda mesajului : "E absurd sa traiesc fara tine "

*Colier inimioara

Things of love by Benjamin Daniel

PAM PAM

Maine va spunem ce posturi ne-au placut cel mai mult de la inceputul anului...

VERDE!

mi-am amintit! cand ti-am spus ca m-am indragostit de tine acum 2 ani, pentru ca scriai ca o femeie nebuna intr-un caiet, in fata mea la barul caruia acum ii spun "barul nostru", nu te-am mintit. daca nu mi-am amintit din prima nu inseamna ca te mint. azi am fost acolo si am vazut meniurile si au copertile verzi, si stiu ca prima oara am crezut ca mazgalesti meniul!

STOP!

Imagine gasita AICI!

ALO!

Cand merg pe langa piata centrala nu mai am timp sa ma uit la oameni. NU cred ca printre ei se pot ascunde ingeri ca ea.

Dar acum cateva zile ma plimbam pe acolo, inghetat si degerat. Mi-a cerut telefonul, ca sa sune o prietena. Nici n-am raspuns nimic, ca deja forma tastele pe el, pur si simplu i l-am dat. M-am gandit ca ar fi putut sa fuga cu el, dar nu m-am speriat, chiar m-am bucurat oleaca. Poate asa o gasesc mai usor

Avea un palton maro si pasle urate, de carea poarte fetele acum, de culoare neagra, parul luuuuuung si ochii negri. Nici n-am apucat sa intreb cum o cheama. N-am apucat sa zic nimic! Nici macar n-am inteles foarte bine unde si-a fixat intalnire cu prietena ei, poate ca as fi urmarit-o.

Te astept aici, daca ma mai tii minte. Aveam o scurta verde si ochelari.

PS: ma cheama Andrei.

Post publicat de primaoara.wordpress.com

Valentine's day

Acum un an, de Valentine's day, am primit un buchet de frezii. L-am gasit in fata usii cand m-am trezit dimineata, dar m-am tot gandit ca poate e cineva care a gresit usa :). Acum, dupa un an ma tot intreb cine mi-a lasat florile. Daca esti admiratorul meu (sau ai fost, anul trecut) da-mi un semn, sunt chiar curioasa!