CRISTINA

Nu mai ştiu exact când am văzut-o prima oară, dar a fost într-a IX-a, cel mai probabil într-o pauză. Clasa ei era în cealaltă aripă a liceului, aşa că ieşeam în curte pe uşi diferite şi ne opream la mijloc, în dreptul pervazului tocit al geamurilor de la sala de sport. Mă rog, ea şi prietena ei se opreau – eu mă fâţâiam prin preajma lor, încercând să vorbesc suficient de tare şi să mă agit suficient de expresiv încât să mă bage în seamă.

Era anul şcolar 1995/1996 şi în curtea liceului Papiu din Târgu-Mureş nu erau prea multe fete care depuneau eforturi să fie văzute. Cristina nici atât, dar tocmai această neglijenţă o făcea de neuitat: era înaltă, cu un cap mai înaltă decât prietena ei, purta blugi şi era mai mereu în pulovere. Era brunetă şi purta părul prins în coadă, dezvelindu-şi gâtul pentru nimeni şi pentru mine. Zâmbea irezistibil şi avea nişte gropiţe în care te puteai pierde şi nişte ochi – verzi speram eu, deşi erau probabil căprui – uşor alungiţi, aproape asiatici.

Bineînţeles că nu am stat niciodată de vorbă. Cristina era a XII-a, iar eu eram un sfrijit de-a IX-a care încă nu se pupase cu o fată. Eram însă hotărât să-mi încep viaţa de bărbat. Gata cu îndrăgostelile de Mirele de vârsta mea. Era timpul pentru Cristine mature, femei care ar fi înţeles pasiunea mea pentru litania fricii din Dune şi s-ar fi lăudat că prietenul lor are un album de abţibilduri – aproape complet – cu fotbaliştii de la World Cup ’94.

Ieşeam în fiecare pauză să o văd. Uneori intram pe cealaltă poartă, doar-doar voi trece pe lângă ea şi-mi va arunca o privire. Când Dragoş, un prieten şi coleg, s-a întâlnit în tren cu prietena Cristinei, am simţit că nimic nu va putea opri inevitabilul.

Desigur că multă vreme n-am ştiut cum o cheamă. I-am aflat numele trăgând cu urechea prin curte la toţi cei care îi vorbeau. Suna atât de frumos şi atât de complicat. Ce Diana, ce Laura, ce Maria. Cristina. Suna lung. Cris-ti-na. Suna anevoios. Dar suna exact, perfect complementar cu Cristi. Mă apucasem să-mi mâzgălesc numele ei pe mână cu pixul şi apoi să-l învelesc în inimioare, de parcă mă temeam de o amnezie care m-ar putea despărţi pe veci de ea.

Uneori îmi rămânea pe mână peste noapte – aşa s-a întâmplat şi dimineaţa în care l-a văzut tata. Mă scotea din pat pe la şase, uneori amintindu-mi de Creangă şi de al său cuc arminesc, şi cred că s-a amuzat copios când mi-a văzut pe antebraţ scris numele unei fete despre care nu ştiam să-i spun nimic.

Am aflat mai multe după ce a aflat şi-un alt coleg de clasă de pasiunea mea. Mi-a spus că o ştie pe Cristina – erau vecini de bloc. Trebuia să fie destinul. Tot de la el i-am aflat numele de familie, deşi omul nu era pe deplin sigur de informaţie. Apoi, după vacanţa de iarnă, colegul a încetat să mai vină pe la şcoală, până a dispărut de tot. Lipsa unor informaţii clare îngreuna mult procesul de a ajunge la ea.

Desigur că nu-mi trecuse niciodată prin minte să mă duc s-o salut şi să-i vorbesc – ar fi fost prea complicat.

Clasa IX-a s-a terminat prea repede şi mi-am dat seama că Cristina urma să dispară – mergea la facultate, cine ştie unde, iar eu rămâneam fără obiectul afecţiunii. Am hotărât să fac o ultimă încercare. Ultimă i-am spus eu, deşi, realist vorbind, era prima.

Era deja vacanţă, iar eu i-am scris o scrisoare. Ştiam blocul în care stătea colegul meu – deci şi ea – şi eram hotărât s-o livrez personal. Nu mai ştiu ce-am scris, dar bănuiesc că am avut mare grijă să îi ofer soluţii să ne începem relaţia: am invitat-o la discotecă şi i-am spus că îmi poate răspunde tot într-o scrisoare. Trebuia doar s-o lase pe prag.

Pe prag, pentru că acolo aveam s-o las şi eu pe a mea, panicat că cineva ar putea-o şuti din cutia poştală. Am plecat de acasă într-o dimineaţă, pe la cinci, ca un hoţ, cu inima tropăind. Am găsit blocul, am găsit numărul apartamentului citind lista locatarilor, am urcat tiptil până în faţa uşii, am lăsat scrisoarea pe prag şi am luat-o la goană spre casă.

Plănuiam să mă întorc a doua zi şi, visam eu, să ridic de pe prag scrisoarea ei. Dacă nu era o scrisoare, mai era posibilitatea să ne vedem la discotecă – deşi n-o văzusem niciunde în oraş în afară de curtea şcolii.

A doua zi dimineaţă, tot pe la cinci, am făcut iar drumul până la blocul ei, cu inima tropăind şi picioarele tiptilând scările până în faţa uşii, unde n-am găsit nimic.

Nicio scrisoare. Niciun răspuns.

Îi mai scrisesem o scrisoare – doar aşa, în eventualitatea că nu va răspunde. Îmi place să cred despre mine că i-am lăsat numărul de fix, poate şi adresa, dar e posibil să n-o fi făcut. Am pus-o pe prag şi am plecat. N-am mai gonit.

Erau probabil o serie de explicaţii: că nu fusese acasă (dar atunci de ce nu mai era scrisoarea de ieri?), că au găsit părinţii scrisoarea şi au aruncat-o, că a luat-o vreun vecin, că vrea de fapt să mă surprindă şi va veni direct la discotecă. Desigur, se putea să n-o fi interesat declaraţia mea, dar cine putea să reziste unui gest atât de romantic?

N-a venit la discotecă – nici în acea seară şi nici în altele. Nici nu m-a sunat. Nici nu mi-a scris.

Câteva săptămâni mai târziu, într-un tren în drum spre tabăra de la Năvodari, am văzut o fată înaltă, în blugi, brunetă, cu părul prins în coadă şi două gropiţe în care puteai să te pierzi. N-o chema Cristina, dar nu mai conta. N-aveam de gând s-o las şi pe ea să plece aşa că am intrat în vorbă. A funcţionat.

articol publicat de Decat o Revista