"Eram amândoi în N104, în duminica lui 10 martie(pentru că era deja 3:30 
a.m.). Te observasem încă din Unirii, cum stăteai cuminte, cu o prezență 
aparte, la baza unui copăcel din stație (acolo de unde pleacă N-urile). 
Te-am stalk-uit cu privirea periferică, dorind în secret să urcăm în 
același autobuz. Ceea ce s-a și întâmplat.
 
Scaunul din fața ta era liber, dar am ezitat și m-am așezat până la 
urmă, cu spatele la tine, oarecum. La 45 de grade, pentru a te stalk-ui 
în continuare. Cei 5 km parcurși până acasă, i-am petrecut încercând să 
pun la cale un plan ingenios de a interacționa cu tine.
 
Speram să coborâm în același loc. Mă gândisem deja la una pentru asta: 
"Hei, ia uite, locuim în același cartier!", strigând ușor spre tine. 
Dar, din fericire pentru my self esteem, nu a fost cazul. Autobuzul se 
apropia de stația la care trebuia să cobor, am văzut eu eram singurul 
care s-a ridicat și am fost ușor dezamăgit. Nu de tine. De faptul că 
replica mea ridicolă nu mai avea nici un sens în acel moment. M-am 
resemnat la o ultimă privire, am prins curaj și am menținut contactul 
vizual. Mi-ai zâmbit, ți-am zâmbit înapoi și m-am comportat ca un copil 
de nouă ani, am lăsat timid capul în jos, purtându-mă ca și cum nimic nu 
s-ar fi întâmplat. Tind să cred că am fost destul de evident că mi-ai 
atras atenția.