Acum viaţa e mai plină. Întotdeauna împingem lucrurile vechi deoparte
şi facem loc pentru cele noi, dar eu ştiu cel mai bine cât de mult îmi
plac lucrurile vechi.
Mi-e dor, de ce să mint, mi-e dor câteodată de oraşul meu, de ţara mea, de tot soiul de lucruri importante, neimportante.
Nu
ştiu exact câţi prieteni mi-au rămas, nu am nici cea mai vagă idee câţi
anume mi-am făcut, asta pentru că ştii şi tu cât de relativ e termenul
ăsta, de prieten.
Cert
e că viaţa te surprinde în asemenea hal, că te lasă schizofrenic în
faze. Ba azi, ba mâine, ba anul viitor, cine ştie când se schimbă totul.
Şi cum se schimbă.
Cine
spunea că Lupul îşi schimbă părul, era cam într-o ureche. Oamenii se
schimbă, lupii mor, orasele se duc. Toate se reeditează.
Câteodată
mă uit la mine şi mă compar cu altele, cu alţii. Şi tu faci la fel.
Mereu. Casa ta, maşina ta, prietena ta mai slabă sau mai grasă decât a
lui X. Viciile tale care pot să te omoare mai devreme decât
viciile celuilalt. Poate peste un an, peste doi, vom fi altcineva. Poate
peste timpul acela, trecut peste scările de bloc, schimbările vor fi
comparate nu cu ale altora, ci cu punctele anterioare din viaţa ta.
Acum
mult timp, pe vremea asta, renunţam la tine. Îmi spunai cât de
importantă e viaţa ta fără mine. Îmi spuneai cât de mult înseamnă
cariera.
Cum poate, voi înţelege şi eu într-o bună zi. Îmi povesteai încântat cum vei lua avionul doar cu bilet dus.
Aşa
am renunţat eu la tine, la povestea mea albastră. Tu ai fugit, cu
iubita ta cu tot, pe care probabil o iubeai foarte mult, doar d-asta ai
înşelat-o cu mine. Doar d-asta o minţeai că înveţi atâtea luni de zile.
D-asta nu o sunai niciodată. Pentru că o iubeai făceai atât de multe
lucruri.
Prietenele
mele de atunci mi-au spus că greşesc. Tu, cea mai mare greşeală pe care
o făcusem până atunci,
Fără să ştie urmările, Fără să ştie prietenele astea că atunci când
iubeşti nu greşeşti. Pentru că eu te iubeam. Eram o proastă, doar
îndrăgostiţii pot face asemenea tâmpenii. Ai plecat şi ai lăsat în urmă
ceva ce credeai că va fi o epavă.
Coşmarurile mele au început la o lună de la plecarea ta, dar nu aveau
nicio legătură cu tine. Aveau legătură cu un om coşmar, despre care îţi
spun doar în filme. Despre care te avertizează doar în anunţurile de la
metrou. Ce contează, oricum copii nesupravegheaţi nu rămân copii mult
timp, nu?
Cu
încrederea mea sfâşiată nu ştiam cum să merg doi paşi fără să-mi fie
teamă. Nu ştiam cum să spun două cuvinte fără să fiu speriată. Oriunde
mergeam mă urmărea impresia unui fel vânător. Habar n-aveam cum să
merg mai departe singură. Dar singurătatea nu vine decât pentru oamenii
care cer asta, într-un mod sau altul. Inainte să spui ceva, îţi
amintesc : doar când suntem pregătiţi, începem să nu mai fim singuri.Şi
facem primul, al doilea, al cinzecilea pas. Abia când suntem pregătiţi
nu mai înnumărăm paşii pe care-i facem spre celălalt.
Eu
eram pregătită să fiu deschisă prima dată cu cineva. Să nu-mi mai pese
atât de mult încât să pun măşti. Abia mă mutasem singură, în noul meu
oraş. Stăteam într-un apartament unde dădeam mulţi bani, iar proprietara
îmi fura lucrurile.
Hotărâtă
să nu mă las călcată de oameni de nimic, m-am mutat. Iar. Îmi luasem
pisica, pe care o iubesc şi despre care ştii. După patru luni am
realizat că nimeni nu îţi dă casa, nici măcar cu chirie.
Şi că unii oameni sunt atât de josnici încât pot inventa facturi false.
Pentru care, dacă descoperi invenţiile de nimic, te pot lua la bătaie
cu mare uşurinţă. Inutil să spun cum El mi-a fost alături. Unde El nu e
Dumnezeu, dar înseamnă tot atât pentru mine. Unde alţii dau înapoi,
acolo el face din cuvinte fapte.
Nu
pot, chiar nu pot să-l compar cu tine. Am aflat că ţi-ai părăsit
prietena, sper din tot sufletul să nu fie aşa. De dragul ei sper. Sau,
poate, îi e mai bine fără tine. Mie mi-a fost. Mai târziu, dar mi-a
fost.
Am mai aflat, de la un prieten, că te-ai întors în ţară.
Sau că nici măcar n-ai mai plecat. Măcar atât. Să fii sincer cu tine. Deşi n-am pretenţia asta de la
tine.
C. nu-mi mai e prieten. În realitate, nu mi-a fost niciodată prieten.
Mi-am luat şi a doua pisică, un motan, defapt. E alb. Are ochi albaştrii. Aude perfect.
În realitate, nu e al meu, e al nostru.
Stăm în apartamentul nostru acum. Pe care l-am mobilat aşa cum am vrut. Unde suntem fericiţi. Pentru că e acasă.
În sfârşit stiu cum e să fii fericită. Nu mulţumită. Nici bucuroasă. Fericită.
Am aflat în sfârşit că iubirea e adevărată când amândoi simt. Când niciunul nu vrea să plece. Când sunt unul şi
acelaşi indiferent de diferenţe. Când certurile nu sunt pentru a afla
dacă veţi mai fi sau un cuplu,
ci pentru a rezolva împreună.
Nu pot să-l compar cu tine, nici cu vreun alt om din lumea asta.
Mi-e dor uneori. De casă. De copilul ăla.
Nu mi-e dor de tine. Oricât de mult mi-ar plăcea lucrurile vechi.
Viaţa te surpinde. Te face să triezi:
Unele sunt vechituri, altele merită
să stea toată viaţa cu tine.